Undeva, într-un loc ascuns – de care toți știu, dar puțini l-au văzut – trăiește o bătrână. Și, asemenea bătrânelor din basmele Europei răsăritene, pare să-i aștepte pe cei ce s-au pierdut sau rătăcit, ori caută ceva.

Este bănuitoare, păroasă, mereu grasă și singuratică. Scoate sunete mai degrabă animalice, croncăne și cotcodăcește, nu prea vorbește așa, ca oamenii.

Se spune că ar trăi pe coastele tocite de granit din teritoriul indienilor tarahuma, sau ca ar fi îngropată undeva la marginea orașului Phoenix, lângă o fântână. Se mai spune că ar fi văzută călătorind spre sud, către Monte Alban, într-o rablă hodorogită și fără geamuri. Ori stând pe marginea drumului, nu departe de El Paso, călărind împreună cu cultivatorii spre Morella, în Mexic, cu o pușcă de vânătoare în mână, sau mergând spre piața din Oaxaca și cărând în spate o legătură de crengi în forme ciudate. Își zice în multe feluri: Huesera, Femeia Oaselor, Culegătoarea, Loba, Lupoaica.

Tot ce face Loba este să adune oase. Adună și păstrează mai cu seamă acele oase care s-ar putea pierde pentru totdeauna. În peștera ei ai să găsești oase ale tuturor anumalelor deșertului: cerbi, șerpi cu clopoței, corbi. Dar specialitatea ei sunt lupii.

Cutreieră munții și albiile secate ale râurilor, căutând oase de lup. Când a reușit să facă întregul schelet, când ultimul os a fost pus la locul lui, iar frumoasa sculptură stă albă pe pământ în fața ei, Loba se așează lângă foc și se gândește ce cântec să cânte.

Când, în sfârșit s-a hotărât, se ridică deasupra creaturii, întinde mâinile spre ea și cântă. Coastele și labele lupului se acoperă atunci de carne, iar peste carne începe a crește blană. Loba cântă și cântă și, animalul prinde viață, iar coada lui se răsucește în sus, puternică și stufoasă.

Loba cântă mai departe, și iată că lupul începe să respire.

Loba cântă, cântă întruna, iar cântecul ei este atât de profund, că se cutremură deșertul și, în timp ce ea cântă, lupul deschide ochii, sare în picioare și o ia la fugă spre canion.

Într-un moment al goanei, fie din pricina vitezei, fie pentru ca trece înot prin apa unui râu, ori pentru că o rază de soare sau de lună îi atinge o coastă, lupul pe dată se transformă într-o femeie care râde și aleargă înspre orizont, liberă.

Așa că nu uitați. De rătăciți prin pustiu, la apusul soarelui, poate puțin pierdute și sigur istovite, aveți noroc, căci Loba s-ar putea să prindă drag de voi și să vă învețe ceva, ceva de-al sufletului.

 

Sursă

Dr. Clarissa Pinkola Esres

Femei care aleargă cu lupii