Odată ca niciodată, tare demult, au fost doi oameni, Teodor și Sofia, care trăiau foarte fericiți împreună cu Ionuț și Anuca, cei doi copii ai lor. Ca să înțelegeți mai bine cât erau de fericiți, trebuie neapărat să vă povestesc cum se trăia la ei pe atunci.

De fiecare dată când apărea pe lume câte un copil, li se dădea să poarte pentru toată viața câte un săculeț cu CăldiceleMolicele. În acest săculeț, de câte ori băga mâna găsea câte o CăldiceaMolicea. Acestea aveau mare trecere, căci cine le primea, se simțea cald, moale și plăcut, în tot trupul.

Pe vremea aceea era chiar ușor să primești o CăldiceaMolicea. Când cineva îi ducea dorul, era de ajuns să se apropie de tine și să-ți spună: „Ce bine mi-ar prinde o CăldiceaMolicea, îmi dai te rog una? „ și atunci numaidecât băgai mâna în săculețul tău cel moale și scoteai o CalciceaMolicea cât o mânuță de copil și în dată ce i-o așezai pe cap, umăr sau genunchi CăldiceauaMoliceaua creștea și creștea, se întindea numai zâmbet de plăcere la lumina zilei. Atunci omul acela simțea cum parcă i se vâra pe sub piele și cum îi încălzește toate mădularele.

Oamenii cereau unii de la alții și își împărțeau unii altora fără sfială CăldiceleMolicele, căci la toți se găseau din belșug și le dăruiau, se înțelege, fără plată. Peste tot vedeai strălucind câte una, de aceea erau cu toții fericiți și sănătoși și se simțeau căldicei și molicei mai tot timpul. Însă nu toți erau așa, căci mai trăia prin aceste locuri o vrăjitoare urâtă și întunecată la suflet, iar răbdarea ei ajunsese la limită văzându-i pe oameni așa fericiți. Într-o zi mânia ei i se aprinse de-a binelea, când băgă de seamă că nimeni n-avea nevoie de leacurile ei pentru oameni triști și bolnavi, așa că a pus la cale un plan viclean, prin care să-i facă pe oameni să-i cumpere leacurile.

Așa se face că într-o bună dimineață, pe când Sofia se juca fericită cu Anuca ei cea mititică și drăgălașă, zgripțuroaica se apropie de Teodor și îi șoptește cu șiretenie rece ca de gheață la ureche: “Bagă bine de seamă ce-ți spun, Teodoare ia te uită ce de CăldiceleMolicele îi dă Sofia celei mici. Dacă o ține tot așa, ție ce-ti mai rămâne? Când vi se vor termina CăldiceleleMolicelele ce veți mai face?”

Teodor se miră peste măsură. Se întoarse iute și nițel înfricoșat către vrăjitoare: „Cum așa, vrăjitoareo?! Că eu doar de fiecare dată când bag mâna în sac, dau de câte una! Doar nu vrei să spui că ele se mai și isprăvesc?” „Ba bine că da, și de asta am venit, să-ți deschid odată ochii! Nu există pe lume sac fără fund, iar odată ce v-ați isprăvit CăldiceleleMolicelele, va fi vai de voi!” Și încălecă pe mătura ei de vrăjitoare, se duse boscorodind și râzând fără noimă.

Lui Teodor îi rămăsese gândul la cele ce auzise de la scorpia de vrăjitoare și începu să se uite pe furiș de fiecare data când Sofia dădea câte o CăldiceaMolicea altora. I se strângea inima, căci tare mult îi plăceau CăldiceleleMolicelele ei și tare n-ar fi vrut să le vadă pentru totdeauna risipite copiilor sau altora. Era din ce în ce mai posomorât și mai preocupat. Se întrista de fiecare data când câte o CăldiceaMolicea părăsea sacul Sofiei și începu chiar să i se plângă. Cum Sofia îl iubea tare mult, de-atunci încolo dădea tot mai puține, ca să păstreze cât mai multe pentru el.

Copiii băgară îndată de seamă acest lucru și înțeleseră că nu e bine să dai încoace și încolo CăldiceleMolicele ori de câte ori poftești, ori ți se cere, și deveniră și ei foarte grijulii, temători și chiar geloși când părinții lor dădeau altora CăldiceleMolicele. Începură chiar să facă scene și să plângă când vedeau la altii câte o CăldiceaMolicea de-a lor. Și chiar dacă mereu găseau în săculețul lor CăldiceleMolicele ori de câte ori băgau mâna după ele, se simțeau tot mai vinovați că le împărțeau. Și așa se face că deveniră zgârciți și dădeau și ei tot mai puține.

Încet-încet planul vrăjitoarei reuși. Dacă înainte oamenii se adunau câte trei, patru sau cinci și își împărțeau între ei CăldiceleMolicele fără nici o grijă, acum ei apăreau tot mai mult singuri, de teamă să nu se întâlnească cu careva care să le ceară CăldiceleMolicele. Ba încă, se ascundeau ca să le păstreze numai și numai pentru ei.

Însă așa mergând treburile, se simțeau tot mai puțin calzi și tot mai puțin molicei. Zâmbeau din ce în ce mai puțin, parcă se uscau și se chirceau ducând dorul CăldicelelorMolicelelor, iar unii chiar mureau din cauza asta. Boala cuprindea pe tot mai mulți, așa încât de disperare, ajunseră să cumpere leacuri de la vrăjitoare, cu toate că nu le erau de vreun folos.

Până și vrăjitoarea trebui să recunoască cum că nu era de glumă, situația se agrava. Căci dacă oamenii ar muri cu toții, cine i-ar mai cumpăra leacurile, și așa bune de nimic? Așa că puse la cale un alt plan.

Dărui tuturor un sac foarte asemănător cu cel de CăldiceleMolicele, numai că pe când cel primit la naștere era călduț, cel dat de vrăjitoare era rece ca un sloi de gheață. În acest sac vrăjitoarea cea rea puse ReciȚepoasele. Acestea nu-i făceau pe oameni calzi și molicei ca mai înainte, ba dimpotrivă, îi făcea reci, certăreți și posaci. Însă și așa, ReciȚepoasele tot erau ceva față de nimic. Rău cu rău, dar mai rău fără rău. Ele măcar îi opreau pe oameni să se mai usuce pe picioare.

Așa că, de-atunci încolo, când cineva cerea altcuiva câte o CăldiceaMolicea, de frică să nu-și isprăvească rezerva, acela îi răspundea: “Nu-ți pot da o CăldiceaMolicea, n-ai vrea în schimb o ReceȚepoasă?

Câteodată, când se întâlneau doi oameni, fiecare avea în gând că poate-poate de data asta va primi de la celălalt o CăldiceaMolicea, da’ de unde! De frică să nu rămână fără ele, deodată își schimbau amândoi gândul și își dădeau câte-o ReceȚepoasă. Așa că, precum bine vă gândiți și socotiți, oamenii nu mai mureau, dar nici fericiți nu erau. Erau doar reci, certăreți și tare, tare posaci.

Trebuie oare să vă mai spun că vrăjitoarea cea rea își freca mâinile de bucurie de cât de bine îi merge negoțul ei șiret?! Și că de unde mai înainte CăldiceleleMolicelele erau toate la îndemână și pentru toți, precum aerul, de-acum deveniseră tot mai rare și mai prețioase?!

Nu-i de mirare ca bieții oameni erau în stare să facă orice ca să le aibă. Cine era mai lipsit de noroc în a-și găsi un partener mai larg la inima și mai cu dare de mână, trebuia să muncească din greu ca să-și cumpere când și când și pe bani mulți, se înțelege, câte-o CăldiceaMolicea.

Unii deveniră foarte avuți, strângeau și tot strângeau la CăldiceleMolicele, căci nu mai dădeau îndărăt nimănui. Ce făceau mai apoi? Le vindeau celor sărmani care și-ar fi dorit să simtă măcar o clipă că viața mai merită trăită.

Se mai întâmpla ca unii luau ReciȚepoase, care erau pe toate drumurile și pe degeaba, le puneau nișcai fulgi și pene moi ca să le acopere țepii și le ofereau drept CăldiceleMolicele. Dar falsurile astea, care semănau cu înlocuitorii de plastic, aduseră și mai mari bătăi de cap. Să zicem că se întâlneau două sau mai multe persoane și îți dădeau gratis falsurile și așteptau să se simtă încălziți și buni ca înainte, însă ei se simțeau, de fapt, mai rău. Și-atunci chiar că nu mai pricepeau nimica-nimicuța: se simțeau mai reci, mai certăreți și mai triști pentru că nu mai aveau CăldiceleMolicele, sau pentru că tot schimbaseră între ei plastice de-astea deghizate în CăldiceleMolicele?!

Dar să vedeți cum o ia povestea la vale! Că nu mult după aceea, poposi în locurile acelea cuprinse de mare nefericire o femeiușcă veselă și plină de viață. Părea că n-a auzit în viața ei de vrăjitoarea cea rea. Căci ce făcea? Să vezi și să nu crezi! Împărțea în dreapta și-n stânga la CăldiceleMolicele, de-i cereai ori nu.

MaricicaMolicica, cum au început să-i spună, ți le așeza una-doua, ca în vremurile cele bune, pe cap, pe umeri ori pe genunchi. Unii se uitau chiorâș la ea și o criticau mai pe față, mai în dos, cum că i-ar strica pe copii. Că-i învață adică să fie risipitori și nechibzuiți cu CăldiceleleMolicelele. Copiii însă o iubeau tare mult, pentru că în jurul ei era cald și bine și de aceea făceau și ei ca ea. Împărțeau CăldiceleMolicele când și cui pofteau.

Cei mari nu s-au lăsat cu una, cu două. Au hotărât că nu mai merge așa! Copiii ăștia vor ajunge să-și risipească toată averea de CăldiceleMolicele. Să se dea imediat o lege că nimeni nu mai are voie să-și împartă după bunul plac CăldiceleleMolicelele! Numai cine are permis în toată regula poate să le împartă, dar și atunci cu măsură!

În ciuda acestei legi foarte aspre, copiii continuau să-și dăruiască între ei CăldiceleMolicele când doreau și mai ales când cineva le cerea. Și cum erau mulți copii în acele locuri, n-ar fi de mirare ca într-un târziu, dreptatea să fie de partea lor.

Oare cum se va termina povestea asta? Vor reuși cei mari să-și impună legea prudenței și a căpătuirii prin economisirea CăldicelelorMolicelelor, sau MaricicaMolicica și copiii îi vor convinge că merită riscul să creadă că vor avea mereu CăldiceleMolicele cât își doresc? Vor avea cei mari puterea să creadă? Să creadă că acele vremuri fericite, de care și ei își mai amintesc câteodată, mai pot exista cu adevărat? Acelea în care CăldiceleleMolicelele erau fără de număr pentru că nimeni nu le număra?!

 

Poveste de Claude Steiner