Atașamentul evitant nu este lipsă de iubire, ci o formă de adaptare la relații timpurii în care apropierea a fost dureroasă. Copilul care a fost ignorat sau respins atunci când a cerut afecțiune învață că a avea nevoie de cineva nu e sigur. Astfel, se protejează prin retragere și autosuficiență, iar acest model devine, mai târziu, modul său de a iubi.

Cum se manifestă atașamentul evitant

Persoanele cu atașament evitant tind să evite apropierea emoțională și dependența de ceilalți. Pot părea rezervate, detașate sau chiar reci, dar în realitate se tem să fie rănite.
Acestea:

• preferă să se bazeze exclusiv pe sine;
• au dificultăți în exprimarea emoțiilor;
• se retrag în momente tensionate;
• evită conflictele și discuțiile profunde;
• caută controlul și distanța pentru a se simți în siguranță.

Deși par independenți și puternici, mulți dintre ei se confruntă cu o singurătate profundă. Evitarea apropierii nu le oferă liniște, ci o distanță interioară care le limitează capacitatea de conectare autentică.

De unde apare atașamentul evitant

Acest tip de atașament își are rădăcinile în copilărie. Când copilul trăiește într-un mediu rece emoțional, cu părinți preocupați de performanță mai mult decât de prezență afectivă, el învață că emoțiile nu sunt sigure.

Dacă plânsul este ignorat, tristețea minimalizată sau nevoile afective sunt întâmpinate cu respingere, copilul ajunge să creadă că este mai bine să nu simtă, să nu ceară, să nu se apropie. În interior, apare o convingere dureroasă: „Nu pot conta pe nimeni. Trebuie să mă descurc singur.” Această credință se fixează și se manifestă, mai târziu, în relațiile adulte.

Efectele asupra vieții emoționale și de cuplu

În relațiile de cuplu, persoanele cu atașament evitant se confruntă cu o tensiune constantă între dorința de apropiere și teama de dependență. Când partenerul cere afecțiune, ele se pot retrage. Când apar conflicte, le pot minimaliza sau ignora. Uneori, reacționează cu sarcasm, ironie sau indiferență aparentă — nu din lipsă de iubire, ci din teama de a fi expuse.

Partenerii lor descriu adesea această distanță ca „răceală” sau „lipsă de implicare”. În realitate, evitantul trăiește un paradox: își dorește conexiune, dar se teme de ea.

În interior, apar sentimente de gol, neputință și o anxietate difuză în momentele de apropiere emoțională. Pe termen lung, aceste mecanisme pot duce la:

• dificultăți de intimitate;
• singurătate relațională;
• depresie mascată sau anxietate;
• oboseală emoțională și rigiditate afectivă.

Cum ajută psihoterapia

Psihoterapia centrată pe atașament oferă un spațiu sigur în care persoana cu atașament evitant poate explora, treptat, emoțiile și nevoile sale profunde.cTerapeutul devine o prezență stabilă și empatică — un model de relație bazat pe acceptare, răbdare și siguranță.

Procesul nu înseamnă „a forța” apropierea, ci a reconstrui încrederea.
Pas cu pas, individul învață:

• să recunoască emoțiile pe care le evita;
• să tolereze vulnerabilitatea;
• să exprime nevoile fără teamă de respingere;
• să permită conexiunea fără pierderea autonomiei.

În timp, zidurile de protecție se transformă în punți. Apare o nouă formă de echilibru — între independență și apropiere, între autonomie și conectare.

În loc de concluzie

Atașamentul evitant nu este o greșeală, ci o adaptare. O strategie învățată devreme pentru a face față unui mediu în care emoțiile nu erau binevenite. Dar această strategie, odată utilă, devine limitativă la maturitate.

Psihoterapia nu schimbă trecutul, ci creează experiențe noi care rescriu modul în care privim relațiile și pe noi înșine.
Este drumul de la frică la încredere, de la tăcere la prezență, de la evitare la conectare autentică.

Articolul Atașamentul evitant – între independență și frica de apropiere apare prima dată în Psiholog Oana Adela Popescu.

Fiecare om manifestă trei tipuri de stari ale Eului.

1. Starea de Părinte – derivă din figurile parentale, iar în această stare individul simte, gândește, acționează, vorbește și reacționează exact ca unul dintre parinții săi, pe vremea când era el copil.
2. Starea de Adult, este starea în care persoana își evaluează în mod obiectiv mediul și calculează probabilitățile și posibilitățile sale pe baza experiențelor anterioare.
3. Starea de Copil, este starea în care individul simte, gândește, acționează, vorbește și reacționează exact așa cum o facea la o anumită vârstă a copilariei. Este esential ca individul să-ți înțeleagă copilul, deoarece este partea cea mai valoroasă a personalității.

În interacțiunea dintre două persoane pot apărea mai multe stari ale Eului, mai exact șase, și este important de știut ce stare este activă în diferite momente. Între aceste stări ale Eului, în momentul interacțiunii a două persoane, au loc tranzacții (stimul – răspuns).

Tipuri de tranzacții

1. Tranzacții complementare 

• Sunt cele mai simple tipuri de tranzacții, în baza cărora dialogul poate continua la nesfârșit.
• Este tipul de tranzacție ce pornește dintr-o stare a Eului a interlocutorului și primește răspuns tot în aceeași stare. Spre exemplu: o persoană ce solicită o informație și primește răspunsul căutat. Soțul o întreabă pe soție unde îi este cravata preferată, iar soția îi spune unde să o găsească (tranzacție AA). Soțul îi mulțumește și îi spune că nu știe ce s-ar fi făcut fără ea, iar ea îi spune că nici ea nu ar ști ce s-ar face fără el (tranzacție CC), iar conversația poate continua la nesfâtșit.

2.Tranzacții încrucișate

• Sunt tranzacțiile în care ceva merge prost, iar în astfel de tranzacții comunicarea se întrerupe.
• Este tipul de tranzacție ce pornește dintr-o stare a Eului a interlocutorului și primește răspuns într-o stare diferită față de cea din care a pornit stimulului inițial. Spre exemplu: o persoană solicită o informație și primește un răspuns ce nu-i este de niciun ajutor în soluționarea problemei întâmpinate. Soțul o întreabă pe soție unde îi este cravata preferată, iar soția îi spune ca el mereu dă vina pe ea pentru tot ce se întâmplă. Soțul continuă să-i răspundă din Părinte spunând că ea e vinovată pentru că el niciodată nu reușește să găsească nimic (tranzactie AA cu contratransfer CP). Situația poate să degenereze foarte ușor din acest punct și dialogul de închide.

3.Tranzacții ascunse

• Sunt tranzacțiile ce au un mesaj ascuns, ce par să comunice ceva, dar care de fapt au un scop secundar.
• Este tipul de tranzacție ce pornește dintr-o stare a Eului și pare că vizează o anumită stare a Eului interlocutorului, însă de fapt vizează o cu totul alta. Spre exemplu: o persoană ce solicită o informație, vizând aparent obținerea informației respective, însă scopul sau este cu adevărat altul (tranzacție aparentă AA, dar cu mesaj ascuns către P sau C). Mesajele comerciale par să vizeze un dialog cu un Adult, dar de fapt se adresează prin mesajul lor psihologic unui Părinte sau Copil. Aceste tranzacții se pot termina cu bine, dacă cel vizat poate să identifice ce i se întâmplă și răspunde din starea de Adult.

Individul selectează felul în care răspunde la stimul, iar nivelul de conectare la sine și la lumea din jur dă startul tipului de tranzacții.

Este foarte important de reținut faptul că putem controla doar cum ne impactează ceva din exterior și cum alegem să răspundem la acel ceva, restul e doar tortura psihică.

Articolul Comunicarea și diferitele stări ale Eului apare prima dată în Psiholog Oana Adela Popescu.

Este bănuitoare, păroasă, mereu grasă și singuratică. Scoate sunete mai degrabă animalice, croncăne și cotcodăcește, nu prea vorbește așa, ca oamenii.

Se spune că ar trăi pe coastele tocite de granit din teritoriul indienilor tarahuma, sau ca ar fi îngropată undeva la marginea orașului Phoenix, lângă o fântână. Se mai spune că ar fi văzută călătorind spre sud, către Monte Alban, într-o rablă hodorogită și fără geamuri. Ori stând pe marginea drumului, nu departe de El Paso, călărind împreună cu cultivatorii spre Morella, în Mexic, cu o pușcă de vânătoare în mână, sau mergând spre piața din Oaxaca și cărând în spate o legătură de crengi în forme ciudate. Își zice în multe feluri: Huesera, Femeia Oaselor, Culegătoarea, Loba, Lupoaica.

Tot ce face Loba este să adune oase. Adună și păstrează mai cu seamă acele oase care s-ar putea pierde pentru totdeauna. În peștera ei ai să găsești oase ale tuturor anumalelor deșertului: cerbi, șerpi cu clopoței, corbi. Dar specialitatea ei sunt lupii.

Cutreieră munții și albiile secate ale râurilor, căutând oase de lup. Când a reușit să facă întregul schelet, când ultimul os a fost pus la locul lui, iar frumoasa sculptură stă albă pe pământ în fața ei, Loba se așează lângă foc și se gândește ce cântec să cânte.

Când, în sfârșit s-a hotărât, se ridică deasupra creaturii, întinde mâinile spre ea și cântă. Coastele și labele lupului se acoperă atunci de carne, iar peste carne începe a crește blană. Loba cântă și cântă și, animalul prinde viață, iar coada lui se răsucește în sus, puternică și stufoasă.

Loba cântă mai departe, și iată că lupul începe să respire.

Loba cântă, cântă întruna, iar cântecul ei este atât de profund, că se cutremură deșertul și, în timp ce ea cântă, lupul deschide ochii, sare în picioare și o ia la fugă spre canion.

Într-un moment al goanei, fie din pricina vitezei, fie pentru ca trece înot prin apa unui râu, ori pentru că o rază de soare sau de lună îi atinge o coastă, lupul pe dată se transformă într-o femeie care râde și aleargă înspre orizont, liberă.

Așa că nu uitați. De rătăciți prin pustiu, la apusul soarelui, poate puțin pierdute și sigur istovite, aveți noroc, căci Loba s-ar putea să prindă drag de voi și să vă învețe ceva, ceva de-al sufletului.

Sursă

Dr. Clarissa Pinkola Esres

Femei care aleargă cu lupii

Articolul Loba. O poveste a învierii. apare prima dată în Psiholog Oana Adela Popescu.

Atașamentul se referă la legătura emoțională profundă pe care o dezvoltăm în primii ani de viață, în primul rând cu părinții. Acest mod de interacționare cu părinții devine modelul de relationare după care ne vom ghida în relațiile viitoare. Odata format, acest tipar de atasament ne va însoți în viață și va influența modul în care relaționăm cu cei din jur.

Teoria atașamentului face referire la trei stiluri de atașament:
• Atașamentul securizant, ce se formează atunci când mama a fost disponibilă pentru a îndeplini nevoile.
• Atașamentul evitant, ce este prezent la copiii care au fost expuși în repetate rânduri la aversiune din partea mamei, față de contactul fizic și exprimarea emoțională.
• Atașamentul anxios, ce este reprezentat de imposibilitatea copilului de a se baza pe sprijinul părintelui, pentru că acesta nu a fost disponibil în repetate rânduri.

Poți schimba stilul de atașament?
Dacă îți dorești schimbarea, este important să identifici modul în care stilul de atașament îți influențează gândurile de zi cu zi, emoțiile și comportamentele în diferite relații și situații.

Stilul de atașament este flexibil și se poate schimba în timp. Suntem sisteme deschise și putem învăța de la oamenii ce manifesta un stil de atașament securizant, putem învăța din relațiile interumane pe care le avem. Relațiile au puterea de a schimba și de a deveni resurse de vindecare, atunci când li se oferă ocazia.

Identifică în jur persoane cu un stil de atașament securizant și observă-le.

Articolul Tipuri de atașament apare prima dată în Psiholog Oana Adela Popescu.

Cu mult timp în urmă, într-un sătuc, se găsea un loc cunoscut drept „Casa celor 1000 de oglinzi”.

Într-o zi, un cățeluș mititel, vesel din fire, aflând de acest loc, s-a hotărât să-l viziteze. Când a ajuns, entuziasmat sărea fericit pe scări și a intrat în casă. S-a uitat pe hol cu urechiușele ridicate și dând din coadă. Spre marea sa surpriză, s-a trezit privind la alți 1000 de cățeluși fericiți, care dădeau din coadă ca și el. A zâmbit și a primit înapoi 1000 de zâmbete, la fel de calde și prietenoase. Când a plecat, s-a gândit: „Este un loc minunat. Mă voi întoarce să-l vizitez!”

În același sat, alt câine care nu era la fel de fericit ca primul s-a hotărât și el să viziteze casa. A urcat cu greu scările, cu coada între picioare și capul plecat. Când a văzut 1000 de câini neprietenoși uitându-se la el s-a speriat și s-a zbârlit pe spate, mârâind. Când ceilalți 1000 de câini au început și ei să mârâie, a fugit speriat. Odată ieșit afară s-a gândit: „E un loc îngrozitor, nu mă mai întorc acolo niciodată!”

Poveste japoneză

Oamenii din jurul nostru sunt oglinzile noastre, ei reflectă ceea ce suntem. Când nu ne place de cineva, de fapt acel cineva ne amintește de o trăsătură din noi înșine pe care nu o acceptăm, lucru care se întâmplă și invers, când ne place de cineva.

Eul și Mecanismele sale de apărare

Eul este o interfaţă cu restul aparatului psihic, precum şi între psihicul individului, ceilalţi și mediul social. Eul asigură funcţionarea psihică într-un sistem deschis și ajută să trăim sentimentul identităţii, individualităţii, unităţii, continuităţii, conştiinţei şi conştienţei.

Eul are diverse mecanisme de apărare, pe care le folosește în diferite situații. Acestea sunt reacţii la situaţii provocatoare de stres, în care Eul nu mai este capabil să facă faţă cerinţelor şi să-şi păstreze intenţia de cooperare, elaborând strategii curente de răspuns de câte ori se simte ameninţat şi incapabil de a face faţă.

Proiecția este unul dintre ele, iar prin intermediul acestui mecanism oamenii manifestă în lumea exterioară gânduri, sentimente și dorințe inconștiente, pe care le refuză și pe care le atribuie altora.

Articolul Casa celor 1000 de oglinzi apare prima dată în Psiholog Oana Adela Popescu.

Despre tipurile de unități de validare

Unitățile de recunoaștere sunt de mai multe feluri: pozitive, negative, fizice, verbale, non-verbale, externe, interne, autentice, false, condiționate sau necondiționate. În funcție de felul în care le primim și de ceea ce conțin, ele ne transmit mesajul „ești OK” sau „nu ești OK”.

Strok-urile negative sunt foarte impactante, deoarece suntem structurați să le percepem puternic. Acest fapt vine prin prisma instinctului de conservare, ce ne determină să reacționăm cu o mai mare viteză și energie stimulilor negativi, decât celor pozitivi.

Strok-urile necondiționate negative, nu au valoare constructivă, doar conduc la decizii distructive, în timp ce strok-urile condiționate pozitive și negative sunt folosite pentru a influența comportamentul.

Să dam câteva exemple:

• Strok-urile necondiționate negative – toată ziua nu faci nimic, ești un leneș și nu o să reușești nimic în viață, sau cu moaca asta doar nu crezi că o să te placă vreo fată veodată. Lucrurile negative pe care le spunem, fără să urmărim ceva anume, dar care au efect distructiv asupra persoanelor cărora le sunt adresate.
• Strok-urile condiționate pozitive și negative – îmi place cum te îmbraci, ai gust, sau ești atât de aerian, dacă o să pierdem contul e doar vina ta. Lucruri negative sau pozitive, pe care le spunem pentru a schimba un comportament, o decizie, o concluzie.

Strok-urile pozitive (interne sau externe, fizice, verbale sau non-verbale) sunt cele ce ne propulsează, cele ce generează stări pozitive, ce dezvoltă creșterea stimei de sine și transmit mesajul „ești OK”.

Cu toții avem nevoie să fim văzuți, apreciați, încurajați și motivați, pentru a ne dezvolta sănătos și a avea un parcurs echilibrat în viață. Un experiment grăitor cu privire la importanța strok-urilor pozitive, a fost făcut cu referire la nou-născuții ce nu sunt ținuți în brațe și nu primesc afecțiunea mamei. Rezultatele unui astfel de experiment au arătat că nou-născuții ce nu primesc afecțiune fizică și emoțională, se sting.

Importanța oricărei forme de recunoaștere

Fiecare persoană are nevoie de o anumită cantitate de strok-uri pentru a supraviețui, iar aici intră orice tip de strok. Greutatea de a fi invizibil, de a nu conta pentru nimeni, e mai mare decât nevoia de a primi strok-uri pozitive, așa că oamenii ce nu primesc încurajări pozitive se mulțumesc cu cele negative, și ajung să creadă că doar asta merită, sau că doar asta există.

Pornind de la această idee, putem începe a înțelege foarte multe lucruri despre tipuri de comportamente distructive sau auto-distructive.

Articolul Nevoia de recunoaștere a faptului că existăm apare prima dată în Psiholog Oana Adela Popescu.

De fiecare dată când apărea pe lume câte un copil, li se dădea să poarte pentru toată viața câte un săculeț cu CăldiceleMolicele. În acest săculeț, de câte ori băga mâna găsea câte o CăldiceaMolicea. Acestea aveau mare trecere, căci cine le primea, se simțea cald, moale și plăcut, în tot trupul.

Pe vremea aceea era chiar ușor să primești o CăldiceaMolicea. Când cineva îi ducea dorul, era de ajuns să se apropie de tine și să-ți spună: „Ce bine mi-ar prinde o CăldiceaMolicea, îmi dai te rog una? „ și atunci numaidecât băgai mâna în săculețul tău cel moale și scoteai o CalciceaMolicea cât o mânuță de copil și în dată ce i-o așezai pe cap, umăr sau genunchi CăldiceauaMoliceaua creștea și creștea, se întindea numai zâmbet de plăcere la lumina zilei. Atunci omul acela simțea cum parcă i se vâra pe sub piele și cum îi încălzește toate mădularele.

Oamenii cereau unii de la alții și își împărțeau unii altora fără sfială CăldiceleMolicele, căci la toți se găseau din belșug și le dăruiau, se înțelege, fără plată. Peste tot vedeai strălucind câte una, de aceea erau cu toții fericiți și sănătoși și se simțeau căldicei și molicei mai tot timpul. Însă nu toți erau așa, căci mai trăia prin aceste locuri o vrăjitoare urâtă și întunecată la suflet, iar răbdarea ei ajunsese la limită văzându-i pe oameni așa fericiți. Într-o zi mânia ei i se aprinse de-a binelea, când băgă de seamă că nimeni n-avea nevoie de leacurile ei pentru oameni triști și bolnavi, așa că a pus la cale un plan viclean, prin care să-i facă pe oameni să-i cumpere leacurile.

Așa se face că într-o bună dimineață, pe când Sofia se juca fericită cu Anuca ei cea mititică și drăgălașă, zgripțuroaica se apropie de Teodor și îi șoptește cu șiretenie rece ca de gheață la ureche: “Bagă bine de seamă ce-ți spun, Teodoare ia te uită ce de CăldiceleMolicele îi dă Sofia celei mici. Dacă o ține tot așa, ție ce-ti mai rămâne? Când vi se vor termina CăldiceleleMolicelele ce veți mai face?”

Teodor se miră peste măsură. Se întoarse iute și nițel înfricoșat către vrăjitoare: „Cum așa, vrăjitoareo?! Că eu doar de fiecare dată când bag mâna în sac, dau de câte una! Doar nu vrei să spui că ele se mai și isprăvesc?” „Ba bine că da, și de asta am venit, să-ți deschid odată ochii! Nu există pe lume sac fără fund, iar odată ce v-ați isprăvit CăldiceleleMolicelele, va fi vai de voi!” Și încălecă pe mătura ei de vrăjitoare, se duse boscorodind și râzând fără noimă.

Lui Teodor îi rămăsese gândul la cele ce auzise de la scorpia de vrăjitoare și începu să se uite pe furiș de fiecare data când Sofia dădea câte o CăldiceaMolicea altora. I se strângea inima, căci tare mult îi plăceau CăldiceleleMolicelele ei și tare n-ar fi vrut să le vadă pentru totdeauna risipite copiilor sau altora. Era din ce în ce mai posomorât și mai preocupat. Se întrista de fiecare data când câte o CăldiceaMolicea părăsea sacul Sofiei și începu chiar să i se plângă. Cum Sofia îl iubea tare mult, de-atunci încolo dădea tot mai puține, ca să păstreze cât mai multe pentru el.

Copiii băgară îndată de seamă acest lucru și înțeleseră că nu e bine să dai încoace și încolo CăldiceleMolicele ori de câte ori poftești, ori ți se cere, și deveniră și ei foarte grijulii, temători și chiar geloși când părinții lor dădeau altora CăldiceleMolicele. Începură chiar să facă scene și să plângă când vedeau la altii câte o CăldiceaMolicea de-a lor. Și chiar dacă mereu găseau în săculețul lor CăldiceleMolicele ori de câte ori băgau mâna după ele, se simțeau tot mai vinovați că le împărțeau. Și așa se face că deveniră zgârciți și dădeau și ei tot mai puține.

Încet-încet planul vrăjitoarei reuși. Dacă înainte oamenii se adunau câte trei, patru sau cinci și își împărțeau între ei CăldiceleMolicele fără nici o grijă, acum ei apăreau tot mai mult singuri, de teamă să nu se întâlnească cu careva care să le ceară CăldiceleMolicele. Ba încă, se ascundeau ca să le păstreze numai și numai pentru ei.

Însă așa mergând treburile, se simțeau tot mai puțin calzi și tot mai puțin molicei. Zâmbeau din ce în ce mai puțin, parcă se uscau și se chirceau ducând dorul CăldicelelorMolicelelor, iar unii chiar mureau din cauza asta. Boala cuprindea pe tot mai mulți, așa încât de disperare, ajunseră să cumpere leacuri de la vrăjitoare, cu toate că nu le erau de vreun folos.

Până și vrăjitoarea trebui să recunoască cum că nu era de glumă, situația se agrava. Căci dacă oamenii ar muri cu toții, cine i-ar mai cumpăra leacurile, și așa bune de nimic? Așa că puse la cale un alt plan.

Dărui tuturor un sac foarte asemănător cu cel de CăldiceleMolicele, numai că pe când cel primit la naștere era călduț, cel dat de vrăjitoare era rece ca un sloi de gheață. În acest sac vrăjitoarea cea rea puse ReciȚepoasele. Acestea nu-i făceau pe oameni calzi și molicei ca mai înainte, ba dimpotrivă, îi făcea reci, certăreți și posaci. Însă și așa, ReciȚepoasele tot erau ceva față de nimic. Rău cu rău, dar mai rău fără rău. Ele măcar îi opreau pe oameni să se mai usuce pe picioare.

Așa că, de-atunci încolo, când cineva cerea altcuiva câte o CăldiceaMolicea, de frică să nu-și isprăvească rezerva, acela îi răspundea: “Nu-ți pot da o CăldiceaMolicea, n-ai vrea în schimb o ReceȚepoasă?”

Câteodată, când se întâlneau doi oameni, fiecare avea în gând că poate-poate de data asta va primi de la celălalt o CăldiceaMolicea, da’ de unde! De frică să nu rămână fără ele, deodată își schimbau amândoi gândul și își dădeau câte-o ReceȚepoasă. Așa că, precum bine vă gândiți și socotiți, oamenii nu mai mureau, dar nici fericiți nu erau. Erau doar reci, certăreți și tare, tare posaci.

Trebuie oare să vă mai spun că vrăjitoarea cea rea își freca mâinile de bucurie de cât de bine îi merge negoțul ei șiret?! Și că de unde mai înainte CăldiceleleMolicelele erau toate la îndemână și pentru toți, precum aerul, de-acum deveniseră tot mai rare și mai prețioase?!

Nu-i de mirare ca bieții oameni erau în stare să facă orice ca să le aibă. Cine era mai lipsit de noroc în a-și găsi un partener mai larg la inima și mai cu dare de mână, trebuia să muncească din greu ca să-și cumpere când și când și pe bani mulți, se înțelege, câte-o CăldiceaMolicea.

Unii deveniră foarte avuți, strângeau și tot strângeau la CăldiceleMolicele, căci nu mai dădeau îndărăt nimănui. Ce făceau mai apoi? Le vindeau celor sărmani care și-ar fi dorit să simtă măcar o clipă că viața mai merită trăită.

Se mai întâmpla ca unii luau ReciȚepoase, care erau pe toate drumurile și pe degeaba, le puneau nișcai fulgi și pene moi ca să le acopere țepii și le ofereau drept CăldiceleMolicele. Dar falsurile astea, care semănau cu înlocuitorii de plastic, aduseră și mai mari bătăi de cap. Să zicem că se întâlneau două sau mai multe persoane și îți dădeau gratis falsurile și așteptau să se simtă încălziți și buni ca înainte, însă ei se simțeau, de fapt, mai rău. Și-atunci chiar că nu mai pricepeau nimica-nimicuța: se simțeau mai reci, mai certăreți și mai triști pentru că nu mai aveau CăldiceleMolicele, sau pentru că tot schimbaseră între ei plastice de-astea deghizate în CăldiceleMolicele?!

Dar să vedeți cum o ia povestea la vale! Că nu mult după aceea, poposi în locurile acelea cuprinse de mare nefericire o femeiușcă veselă și plină de viață. Părea că n-a auzit în viața ei de vrăjitoarea cea rea. Căci ce făcea? Să vezi și să nu crezi! Împărțea în dreapta și-n stânga la CăldiceleMolicele, de-i cereai ori nu.

MaricicaMolicica, cum au început să-i spună, ți le așeza una-doua, ca în vremurile cele bune, pe cap, pe umeri ori pe genunchi. Unii se uitau chiorâș la ea și o criticau mai pe față, mai în dos, cum că i-ar strica pe copii. Că-i învață adică să fie risipitori și nechibzuiți cu CăldiceleleMolicelele. Copiii însă o iubeau tare mult, pentru că în jurul ei era cald și bine și de aceea făceau și ei ca ea. Împărțeau CăldiceleMolicele când și cui pofteau.

Cei mari nu s-au lăsat cu una, cu două. Au hotărât că nu mai merge așa! Copiii ăștia vor ajunge să-și risipească toată averea de CăldiceleMolicele. Să se dea imediat o lege că nimeni nu mai are voie să-și împartă după bunul plac CăldiceleleMolicelele! Numai cine are permis în toată regula poate să le împartă, dar și atunci cu măsură!

În ciuda acestei legi foarte aspre, copiii continuau să-și dăruiască între ei CăldiceleMolicele când doreau și mai ales când cineva le cerea. Și cum erau mulți copii în acele locuri, n-ar fi de mirare ca într-un târziu, dreptatea să fie de partea lor.

Oare cum se va termina povestea asta? Vor reuși cei mari să-și impună legea prudenței și a căpătuirii prin economisirea CăldicelelorMolicelelor, sau MaricicaMolicica și copiii îi vor convinge că merită riscul să creadă că vor avea mereu CăldiceleMolicele cât își doresc? Vor avea cei mari puterea să creadă? Să creadă că acele vremuri fericite, de care și ei își mai amintesc câteodată, mai pot exista cu adevărat? Acelea în care CăldiceleleMolicelele erau fără de număr pentru că nimeni nu le număra?!

Poveste de Claude Steiner

Articolul Povestea CăldicelelorMolicelelor apare prima dată în Psiholog Oana Adela Popescu.

Totul este o conspirație la adresa sa și în tot este vorba doar despre el. Povestea sa este una tristă, una plină de teamă, anxietate și neîncredere, însă povestea celor ce sunt în relație cu un paranoid este și mai tristă.

Paranoia cunoaște multe grade și tipuri, dar aici subiectul îl reprezintă forma cea mai uzuală pe care o ia paranoicul pasional.

Cum știi că ești în relație cu un paranoid 

Acolo unde omul normal vede o întâmplare ca fiind accidentală sau o coincidență, paranoicul vede intenție. Acolo unde tu vezi prietenie și exprimare liberă, el vede trădare și amenințare la persoana sa.

Presiunea pe care o simți în ceea ce privește stilul tău de viață merge într-o direcție de izolare și de rupere a libertăților, libertatea de a mai ieși cu prietenii, libertatea de a avea prieteni de gen diferit de al tău, libertatea de a te exprima așa cum ești (vestimentar, verbal, comportamental, etc) și temerile ce se nasc în tine cu cât trece timpul.

Partenerul tău are obișnuința să facă o scenă când te întâlnești cu prieteni, sau prieteni de sex opus? Are tendința de a te acuza de lipsă de loialitate, înțelegere față de persoana sa, să te critice pentru cum te exprimi? Te simți controlat și urmărit în diferite forme (controlul telefonului, conturilor, pe rețelele de socializare, etc)? Obișnuiești să spui că dacă partenerul tău e gelos înseamnă că ține la tine?

Ce e greșit

Gelozia este unul dintre simptomele ușoare pe care le poate lua forma asta de paranoia pasională, dar poate escalada îngrijorător. Gelozia face rău ambelor părți, dar mai ales celei care alege să plece capul prea mult de dragul persecutorului.

Efectul este trist și periculos, începi să renunți la tine și la cine ești, pentru cineva ce se gândește doar la sine și, ajungi să te simți prizonierul propriei tale vieți.

Ai grijă ce partener alegi, privește mai adânc și mai departe de aparențe, atât în tine cât și în cel pe care-l alegi să-ti fie alături.

Articolul În relație cu un paranoid. apare prima dată în Psiholog Oana Adela Popescu.

Paranoia este considerată ca fiind izvorâtă din anxietate și frică, pornită din medii sărace și discriminatorii. În spatele său se ascund nesiguranța de sine și lipsa de încredere în cei din jur. Gândirea paranoică tipică înglobează, astfel, credințe de persecuție și conspirații, a căror țintă se consideră.

Grade de complexitate

Paranoia are la baza perceperea realității în mod distorsionat și cunoaște mai multe grade de complexitate. Una este să spunem că iubitul meu este excesiv de gelos și fără bază, subliniind astfel o paranoia simplă. Alta este să discutam despre psihopații paranoizi, ce sunt pasionați de control și mânați de grandomanie. Gradele acestei deformări a realității cunoaște, deci, multiple fațade.

O sa trec în revistă cele două extreme, dar nu trebuie uitat faptul că, pe lângă paranoia, pot apărea alte și alte disfuncționalități psihice, ce duc la o nouă catalogare.

Paranoia simplă

La baza psihicului nostru stă dorința de cunoaștere și încrederea că le știm pe toate – acea autosuficiență pe care o vedem în discursul diferiților indivizi, indiferent dacă sunt sau nu pregătiți în domeniul pe care-l discută.

Paranoia simplă lovește realitatea minților nu prea complex structurate și ușor de îmbrobodit din lipsă de educație. Cu cât cei vizați au mai puține ancore în realitate, cu atât sunt mai ușor de îmbrobodit cu tot felul de lucruri care cred că îi vizează. Paranoia se naște din nesiguranță, sărăcie, frustrări acumulate și lipsa de încredere (în sine și în cei din jur), așa cum spuneam.

Un alt exemplu de astfel de tip este gelozia, care de cele mai multe ori face victime în ambele părți. Paranoicul nu are încredere în nimeni, nu poate, iar cel mai mic gest din exterior îl întoarce împotriva sa.

Psihopatul paranoid

Paranoidul pasional cunoaște un înalt nivel al deformării realității. Persoanele respective nu doar că nu au încredere în nimeni, dar sunt pasionali în urmărirea scopurilor personale și egoiste, rănind oamenii din jurul lor. Psihopatul paranoid își urmează țelul cu ardoare, răceala și neîncredere. Poate singurul său punct slab sunt femeile frumoase, dar de care se plictisește repede, fiind veșnic nemulțumit, neîncrezător și în căutarea satisfacției pe care niciodată nu și-o va atinge.

În principiu, tristețea este ceva ce astfel de persoane cunosc în profunzime, iar tragedia lor poate fi întâlnită în lucrările literare, istorice și viața de zi cu zi.

Această alăturare nefastă între psihopat (rănește fără regret persoanele din jurul său) și paranoia (neîncrederea în nimeni și nimic) a creat cele mai complexe sisteme și personalități din istoria umanității (câteva exemple: Napoleon, Hitler, Stalin, sisteme umane după care ne ghidăm: religie, politica, ș.a.m.d).

Articolul Paranoia – un cuvânt folosit cu prea multă ușurință. De unde vine și cum se manifestă apare prima dată în Psiholog Oana Adela Popescu.